Mesajul Papei Francisc cu ocazia celebrării celei de-a XXXIX-a Zi Mondială a Tineretului

În data de 29 august 2024, Papa Francisc a oferit tinerilor, dar nu numai, un mesaj cu ocazia celebrări celei de-a XXXIX-a Zi Mondiale a Tineretului. Evenimentul va avea loc duminică 24 noiembrie 2024, în solemnitatea „Cristos, Regele Universului”. Zilele următoare vom reveni cu detalii despre cum vom celebra la nivel local această zi, dar până atunci, vă oferim mesajul integral al Suveranului Pontif. Tema mesajului: Cei care speră în Domnul umblă, dar nu obosesc (cf. Is 40,31)

„Dragi tineri,

Anul trecut am început să parcurgem calea speranței spre Marele Jubileu reflectând asupra expresiei pauline „Plini de bucurie în speranță” (Rom 12,12). Tocmai pentru a ne pregăti la pelerinajul jubiliar din 2025, anul acesta ne lăsăm inspirați de profetul Isaia, care afirmă: „Cei care speră în Domnul […] umblă, dar nu obosesc” (Is 40,31). Această expresie este luată din așa-numita Carte a mângâierii (Is 40-55), în care este anunțat sfârșitul exilului lui Israel în Babilon și începutul unei noi faze de speranță și de renaștere pentru poporul lui Dumnezeu, care se poate întoarce în patrie grație unei noi „căi” pe care, în istorie, Domnul o deschide pentru fiii săi (cf. Is 40,3).

Și noi, astăzi, trăim timpuri marcate de situații dramatice, care generează disperare și împiedică să privim spre viitor cu suflet senin: tragedia războiului, nedreptățile sociale, inegalitățile, foamea, exploatarea ființei umane și a creației. Adesea cei care plătesc prețul cel mai mare sunteți chiar voi tinerii, care simțiți incertitudinea viitorului și nu întrevedeți ieșiri sigure pentru visele voastre, riscând astfel să trăiți fără speranță, prizonieri ai plictiselii și ai melancoliei, uneori târâți în iluzia încălcării și a realităților distructive (cf. Bula Spes non confundit, 12). De aceea, preaiubiților, aș vrea ca, așa cum i s-a întâmplat Israelului în Babilon, să ajungă și la voi vestea de speranță: și astăzi Domnul deschide în fața voastră un drum și vă invită să-l parcurgeți cu bucurie și speranță.

1. Pelerinajul vieții și provocările sale

Isaia profețește un „drum fără a obosi”. Așadar, să reflectăm asupra acestor două aspecte: a merge și oboseala.

Viața noastră este un pelerinaj, o călătorie care ne împinge dincolo de noi înșine, un drum în căutarea fericirii; și viața creștină, îndeosebi, este un pelerinaj spre Dumnezeu, mântuire a noastră și plinătate a oricărui bine. Rezultatele, cuceririle și succesele de-a lungul parcursului, dacă rămân numai materiale, după un prim moment de satisfacție, ne lasă încă înfometați, doritori de un sens mai profund; de fapt, nu potolesc total sufletul nostru, pentru că am fost creați de Cel care este infinit și, de aceea, în noi locuiește dorința de transcendență, neliniștea continuă spre împlinirea aspirațiilor mai mari, spre un „mai mult”. De aceea, așa cum v-am spus de atâtea ori, „a privi viața de la balcon” nu poate fi suficient pentru voi, tinerii.

Totuși, este normal că, deși am început parcursurile noastre cu entuziasm, mai devreme sau mai târziu începem să simțim oboseala. În unele cazuri, ceea ce provoacă neliniște și oboseală interioară sunt presiunile sociale, care determină să se ajungă la anumite standarde de succes în studii, în muncă, în viața personală. Acest lucru produce tristețe, în timp ce trăim în preocuparea unui activism gol care ne face să umplem zilele cu mii de lucruri și, cu toate acestea, să avem impresia că nu reușim să facem niciodată suficient și că nu suntem niciodată la înălțime. Cu această oboseală se unește adesea plictiseala. Este vorba de acea stare de apatie și de insatisfacție a celui care nu pornește la drum, nu se decide, nu alege, nu riscă niciodată, și preferă să rămână în propria zonă de confort, închis în sine însuși, văzând și judecând lumea din spatele unui ecran, fără „a-și murdări mâinile” niciodată cu problemele, cu ceilalți, cu viața. Acest tip de oboseală este ca un beton în care sunt cufundate picioarele noastre, care la sfârșit se întărește, se îngreunează, ne paralizează și ne împiedică să mergem înainte. Prefer oboseala celui care este pe cale decât plictiseala celui care rămâne pe loc și fără voința de a merge.

Soluția la oboseală, în mod paradoxal, nu este a rămâne pe loc pentru a ne odihni. Este mai degrabă a porni la drum și a deveni pelerini de speranță. Aceasta este invitația mea pentru voi: mergeți în speranță! Speranța învinge orice oboseală, orice criză și orice neliniște, dându-ne o motivație puternică pentru a merge înainte, pentru că ea este un dar pe care-l primim de la Dumnezeu însuși: el umple cu sens timpul nostru, ne luminează pe drum, ne indică direcția și destinația vieții noastre. Apostolul Paul a utilizat imaginea atletului de pe stadion care aleargă pentru a primi premiul victoriei (cf. 1Cor 9,24). Cel dintre voi care a participat la o competiție sportivă – nu ca spectator, ci ca protagonist – cunoaște bine forța interioară care este de folos pentru a obține rezultatul. Speranța este tocmai o forță nouă, pe care Dumnezeu o revarsă în noi, care ne permite să perseverăm în alergare, care ne face să avem o „privire lungă” care merge dincolo de dificultățile prezentului și ne îndreaptă spre o destinație sigură: comuniunea cu Dumnezeu și plinătatea vieții veșnice. Dacă există un rezultat frumos, dacă viața nu merge spre nimic, dacă nimic din ceea ce visez, proiectez și realizez nu va fi pierdut, atunci merită să merg și să transpir, să suport obstacolele și să înfrunt oboseala, pentru că răsplata finală este minunată.

2. Pelerini în deșert

În pelerinajul vieții vor exista în mod inevitabil provocări de înfruntat. În vechime, în pelerinajele mai lungi, trebuia înfruntată schimbarea anotimpurilor și schimbarea climei; prin pajiști plăcute și păduri răcoroase, dar și munți înzăpeziți și deșerturi toride. Așadar, și pentru cel care este credincios pelerinajul vieții și drumul spre o destinație îndepărtată rămân oricum obositoare, așa cum a fost pentru poporul lui Israel călătoria în deșert spre Țara Promisă.

Așa este pentru voi toți. Și pentru cel care a primit darul credinței au existat momente fericite în care Dumnezeu a fost prezent și l-ați simțit aproape, și alte momente în care ați experimentat deșertul. Se poate întâmpla ca după entuziasmul inițial în studiu sau în muncă, sau după elanul de a-l urma pe Cristos – fie în căsătorie, fie în preoție sau în viața consacrată – să urmeze momente de criză, care fac ca viața să pară ca un drum greu în deșert. Însă aceste timpuri de criză nu sunt timpuri pierdute sau inutile, ci pot să se reveleze ocazii importante de creștere. Sunt momentele de purificare a speranței! De fapt, în crize dispar atâtea „speranțe” false, acelea prea mici pentru inima noastră; ele sunt demascate și, astfel, rămânem goi cu noi înșine și cu întrebările fundamentale ale vieții, dincolo de orice iluzie. Și în acel moment, fiecare dintre noi se poate întreba: pe care speranțe sprijin viața mea? Sunt adevărate sau sunt iluzii?

În aceste momente, Domnul nu ne abandonează; se apropie cu paternitatea sa și ne dăruiește mereu pâinea care revigorează forțele noastre și ne repune pe cale. Amintim că poporului în deșert i-a dat mana (cf. Ex 16) și profetului Ilie, obosit și descurajat, de două ori i-a oferit o turtă și apă ca să poată merge timp de „patruzeci de zile și patruzeci de nopți până la muntele lui Dumnezeu, Horeb” (cf. 1Rg 19,3-8). În aceste istorii biblice, credința Bisericii a văzut prefigurări ale darului prețios al Euharistiei, adevărată mană și adevărat viatic, pe care Dumnezeu ni-l dăruiește pentru a ne susține pe drumul nostru. Așa cum spunea Fericitul Carlo Acutis, Euharistia este autostrada spre cer. Un tânăr care a făcut din Euharistie întâlnirea sa cotidiană cea mai importantă! Astfel, intim uniți cu Domnul, mergem fără a obosi, pentru că el merge cu noi (cf. Mt 28,20). Vă invit să redescoperiți marele dar al Euharistiei!

În momentele inevitabile de oboseală din pelerinajul nostru în această lume, să învățăm, așadar, să ne odihnim ca Isus și în Isus. El, care recomandă discipolilor să se odihnească după ce s-au întors din misiune (cf. Mc 6,31), recunoaște nevoia voastră de odihnă a corpului, de timp pentru destinderea voastră, pentru a vă bucura de compania prietenilor, pentru a face sport, precum și pentru a dormi. Dar există o odihnă mai profundă, odihna sufletului, pe care mulți o caută și puțini o găsesc, care se află numai în Cristos. Să știți că toate oboselile interioare pot găsi alinare în Domnul, care vă spune: „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi da odihnă” (Mt 11,28). Atunci când oboseala drumului vă îngreunează, întoarceți-vă la Isus, învățați să vă odihniți în el și să rămâneți în el, pentru că „cei care speră în Domnul […] umblă, dar nu obosesc” (Is 40,31).

3. De la turiști la pelerini

Dragi tineri, invitația pe care v-o adresez este aceea de a porni la drum, în descoperirea vieții, pe urmele iubirii, în căutarea feței lui Dumnezeu. Dar ceea ce vă recomand este asta: porniți în călătorie nu ca simpli turiști, ci ca pelerini. Adică mersul vostru să nu fie pur și simplu o trecere prin locurile vieții în mod superficial, fără a percepe frumusețea a ceea ce întâlniți, fără a descoperi sensul străzilor parcurse, capturând momente scurte, experiențe fugare de fixat într-un selfie. Turistul face așa. În schimb, pelerinul se cufundă cu toată ființa sa în locurile pe care le întâlnește, le face să vorbească, le face să devină parte a căutării sale de fericire. Așadar, pelerinajul jubiliar vrea să devină semnul călătoriei interioare pe care noi toți suntem chemați s-o facem, pentru a ajunge la destinația finală.

Cu aceste atitudini, ne pregătim toți pentru Anul Jubileului. Sper că pentru mulți dintre voi va fi posibil să veniți la Roma în pelerinaj pentru a trece prin Porțile Sfinte. În orice caz, pentru toți va exista posibilitatea de a face acest pelerinaj și în Bisericile particulare, în redescoperirea multelor sanctuare locale care păstrează credința și evlavia poporului sfânt și credincios al lui Dumnezeu. Și este urarea mea ca acest pelerinaj jubiliar să devină pentru fiecare dintre noi „un moment de întâlnire vie și personală cu Domnul Isus, «Poartă de mântuire»” (Bula Spes non confundit, 1). Vă îndemn să-l trăiți cu trei atitudini fundamentale: mulțumire, pentru ca inima voastră să se deschidă spre laudă pentru darurile primite, primul dintre toate darul vieții; căutarea, pentru ca drumul să exprime dorința constantă de a-l căuta pe Domnul și de a nu stinge setea inimii; și, în sfârșit, căința, ca să ne ajute să privim înăuntrul nostru, să recunoaștem străzile și alegerile greșite pe care uneori le întreprindem și, astfel, să ne putem converti la Domnul și la lumina evangheliei sale.

4. Pelerini de speranță pentru misiune

Vă mai las o imagine sugestivă pentru parcursul vostru. Ajungând la Bazilica „Sfântul Petru” la Roma, se traversează piața care este înconjurată de grupul de coloane realizat de marele arhitect și sculptor Gian Lorenzo Bernini. Grupul de coloane, în ansamblul lor, apare ca o mare îmbrățișare: sunt cele două brațe deschise ale Bisericii, mama noastră, care îi primește pe toți fiii săi. În acest apropiat An Sfânt al Speranței, vă invit pe voi toți să experimentați îmbrățișarea lui Dumnezeu milostiv, să experimenteze iertarea sa, iertarea tuturor „datoriilor noastre interioare”, așa cum era tradiție în jubileele biblice. Și astfel, primiți de Dumnezeu și renăscuți în el, să deveniți și voi brațe deschise pentru atâția prieteni ai voștri și de vârsta voastră care au nevoie să simtă, prin primirea voastră, iubirea lui Dumnezeu Tatăl. Fiecare dintre voi să dăruiască „și numai un zâmbet, un gest de prietenie, o privire fraternă, o ascultare sinceră, o slujire gratuită, știind că, în Duhul lui Isus, asta poate să devină pentru cel care-l primește o sămânță rodnică de speranță” (ivi, 18), și astfel să deveniți misionari neobosiți ai bucuriei.

În timp ce mergem, să ridicăm privirea, cu ochii credinței, spre sfinții care ne-au precedat pe drum, care au ajuns la destinație și ne dau mărturia lor încurajatoare: „Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credința. De acum, îmi este rezervată coroana dreptății pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept; și nu numai mie, ci și tuturor acelora care au iubit arătarea lui” (2Tim 4,7-8). Exemplul sfinților și al sfintelor ne trage după el și ne susține.

Curaj! Vă port pe toți în inimă și încredințez drumul fiecăruia dintre voi Fecioarei Maria, pentru ca după exemplul său să știți să așteptați cu răbdare și încredere ceea ce sperați, rămânând pe cale ca pelerini de speranță și de iubire.”

(Sursă traducere: www.magisteriu.ro, sursa foto: www.catholiccourier.com)