“Și premiul pentru cel mai bun moment artistic merge la… Catedrala Sf. Iosif”, explodez, urlu de mă aude toată sala, ridic pumnul, în jurul meu toți aplaudă, pe scenă băiatul cu cămașa albă ridică trofeul deasupra capului aproape cu lacrimi în ochi, fata blondă cu ochelari și rochie albastră e în al noulea cer, i se îndeplinise dorința: câștigase două premii. Totul e încă ireal pentru mine, au trecut trei zile și bucuria încă nu m-a părăsit, m-am uitat la filmare de zeci de ori ca să ma conving că totul e aievea. Dar nu e asta povestea, ăsta e doar happy-endul dacă vreți, și nu, nu încerc să scriu un text în care să ma laud sau să dau cu var echipa din care am făcut parte. De fapt începe să-mi pară puțin rău că am făcut introducerea asta pentru că ar putea să pară că e poveste din aia motivațională, un fel de rețetă a succesului, pentru că nu despre asta îmi propun să scriu în rândurile următoare și mai mult decât atât dacă mi-ar ieși așa ceva cred că m-aș urî enorm. Pe de altă parte, ar fi ipocrit din partea mea să nu recunosc că sunt încă într-o stare de euforie și că aș vrea ca aceasta să dureze la nesfârșit, și aș mai ipocrit dacă nu aș spune că mă simt extrem de mândru de a ce realizat grupul ăsta de nebuni inimoși.
Așadar, nu o să vă spun o poveste din aia plină de clișee, în care niște tineri care la început au niște diferende și după aia reușesc să treacă peste ele și în cele din urmă se prind cu toții într-o “horă a unirii” și cuceresc întreaga lume. Nu, nu în niciun caz n-a fost așa, că dacă s-ar fi întâmplat așa probabil că eu nu aș fi fost parte din proiectul ăsta, pentru că dacă e ceva ce urăsc cu patimă, acelea sunt clișeele ambulante. De fapt, nu e nici măcar o poveste, e doar relatarea extrem de subiectivă și plină de patimă a unui oarecare, a unuia care a fost martor, dacă vreți, la o convertire prin artă. Da, am văzut cum simțul artistic al unui nebun foarte mișto, care a convins o mână de oameni buni să patrundă în măruntaiele, în abisul unuia dintre cele mai cumplite terori umane, nazismul. Ca să găsească acolo, chiar în mijlocul răului, speranță și lumină și mai ales un dram de iubire, pe care Cel de Sus a ales să-l numească simplu: Maximilian Kolbe. Așa încât relatarea e posibil să fie puțin cam exagerată, chiar să altereze ușor realitatea și e foarte probabil ca unora să nu le placa lucrul ăsta, dar eu o să-mi asum riscul și o să continui.
Hai s-o luăm cu începutul. Acum un an și ceva la procesiunea tradițională care se organizează de Florii în dieceza noastră, l-am cunoscut pe Adi. Eu eram unul din zecile de tineri care se oferiseră voluntari pentru a ajuta la organizarea procesiunii, el era parte din echipa de organizatori. Țin minte că era foarte agitat, venea mereu pe lângă noi și striga să avem grijă și să menținem cordonul, pe bune dacă nu în momentele alea nu mă gândeam: “Bă, să fiu al naibii dacă astă nu e bun de comandant”. De fapt, adevărul e că la momentul ală nici bănuiam eu cât de bun e pentru rolul ăsta. După asta, ne-am întâlnit de vreo câteva ori fie pe la Catedrală, fie pe la evenimentele organizate de CDPT și am avut ocazia să vorbim și să aflu că avem ceva lucruri în comun. Însă locul unde am avut ocazia să discutăm pe îndelete și să punem la calea piesa de teatru a fost la cercetași, la Cioplea, unde amândoi am ajuns printr-un prieten comun, care e probabil unul dintre cei mai cool lideri de la cercetași: Adriana. Aici am avut ocazia să schimbăm o mulțime de idei, să ne recomandăm cărți și filme și piese de teatru și diverse alte banalități din astea. Mai pe scurt: ne-am împrietenit. Mai mult de atât, după ce Adi a intrat în grupul de tineri de la Catedrală din care și eu făceam parte, cred că am ajuns să ne cunoaștem și mai bine.
Trecuseră deja vreo două luni, poate mai bine, de când mergeam la cercetași, și era cred că pe la jumătatea lui decembrie când, într-un moment de pauză de la program, ne luasem la o discuție și la un momentat dat îl întreb: “Frate, pe la sfârșitul lui februarie parcă se făcea festivalul ăla pentru tineri, sau ceva de genu ăsta se cheama, ală unde se pun în scenă piese de teatru”. Mi-a confirmat că ăla e Festivalul și că într-adevăr e la sfârșitul lui februarie. Și atunci i-am spus că mi-ar plăcea să mă implic și eu, pentru că anul trecut timpul nu mi-a permis și aș vrea să mă revanșez acum. I-am completat apoi că n-am nici cea mică idee ce fel de moment ar trebui pus în scenă și nici pe ce idee ar vrea să meargă grupul de tineri de la Catedrală. Atunci mi-a zis să stau calm și să aștept să hotărască echipa CDPT tema festivalului și abia apoi să caut idei. După care se oprește puțin, și-mi spune: “Auzi, dacă tot ești în așa o criză de idei, îți trimit eu niște texte scrise de mine, poate-ți plac și cine știe, poate punem vreunul în scenă”. ”Da, cum să nu vreau, ba chiar îți și mulțumesc, orice ajutor e binevenit”, i-am răspuns . Acum o să fiu sincer și o să spun că auzisem ce făcuse nebunul ăsta pe la Festival, mai celebra lui piesa în care a stat cocoțat pe o masă, îmbrăcat în pijamale. Așa încât am fost puțin sceptic, cine știe ce ciudățenie o să-mi mai trimită. Pe de altă parte, însă, îl cunoașteam destul de bine, vorbisem mult și știam că aveam o viziune asemănătoare asupra teatrului, așa încât speram ca până la urmă n-o să-mi trimită ceva cu mese și pijamale. Bineînțeles, cum de obsesii te vindeci mai greu, la vreo două zile după discuția noastră îmi trimite un text care, ghiciți de ce era dominat: de mese și de pijamale. Bine, acum de fapt glumesc, mi-a trimis un text care m-a cucerit pe loc, de care efectiv m-am îndrăgostit de la prima citire. Și asta e cu atât mai ciudat cu cât era un text despre martiriul unuia dintre cei mai îndrăgiți sfinți catolici din ultimii 100 de ani, Maximilian Kolbe, văzut fiind prin ochii unui comandant nazist. Textul era întunecat, dar profund și răscolitor. Așa încât dacă se va potrivi cu tema Festivalului, îl voiam neapărat pus în scenă. Nu cred că au trecut nici două săptămâni de la acest moment, când Adriana, reprezentantul grupului nostru în echipa dicezană, postează pe Facebook tema Festivalului Tinereții 2017: “Nu-ți fie teamă!”. În prima secunda după ce am văzut postarea, i-am scris un mesaj lui Adi și i-am spus scurt: ”Facem sceneta”. Bineînțeles că a fost de acord cu mine imediat.
Acum, următoarea provocare era să facem și restul grupului să creadă în textul lui Adi. Astfel încât, la prima întâlnire a grupului, am hotărât să le facem cunoștiință și celorlalți cu piesa, însă am hotărât să nu le spunem de cine e scris, pentru că nu voiam să le fie afectată decizia celorlalți în legătură cu piesa, de părerea pozitivă sau negativă pe care ar fi putut s-o aibă față de Adi. După ce le-am citit textul, n-aș putea spune că au fost cu toții cuceriți, unii l-au găsit prea dur, alții prea întunecat, dar au fost și unii cărora le-a plăcut. A fost o discuție lungă și în cele din urmă am ajuns la concluzia că ar trebui să punem textul în scenă și că eu ar trebui, “dacă tot insist așa tare”, să fiu responsabilul cu sceneta. Când am ajuns acasă, i-am transmis ceea ce s-a decis și lui Adi, care s-a bucurat enorm, și, spre surprinderea mea, mi-a spus: “O să facem senzație, o să fim cei mai buni, o să vezi că luăm toate premiile!”. Nu știu de ce, dar în momentul acela chiar am avut încredere, chiar am crezut că așa ceva poate fi posibil.
Totul mergea, astfel, în favoarea noastră. Mai mult decât atât, la momentul în care am postat piesa pe grup, primul care a anunțat că vrea să se implice a fost exact omul pe care-l vedeam în rolul lui Maximilian Kolbe, Radu. Însă primii nori negri începeau să apară, primele repetiții au căzut fix în mijlocul sesiunii de examene de la facultăți, și s-a nimerit ca mulți dintre cei implicați să fie studenți. Era destul de dificil de repetat, lumea era foarte ocupată, și mi-era frică că lumea n-o reușească să se mobilizeze, însă contrar tuturor celor ce am crezut, oamenii ăștia inimoși și-au sacrificat din programul lor aglomerat și s-au organizat așa cum nici mi-am putut închipui. Lumea venea cu o mulțime de idei care să ajute la punerea în scenă, cu Radu și Adi vorbeam aproape în fiecare zi despre piesa și ajunsesem să fim aproape obsedați de orice detaliu. Cred că și sora Maria era la fel de agitată ca și mine, deoarece mă întreba mai mereu cum poate să ne ajute, astfel că, într-un final, a ajuns să-și pună amprenta pe costume, pe decor dar și să fie omul nostru de la lumini. Și asta nu e tot, cred că n-a fost zi lăsată de Dumnezeu în care să nu fiu întrebat de cineva din grup dacă nu am nevoie de ceva pentru scenetă. Și iată că așa a început ultima săptâmână de repetiții, o perioadă plină pentru toți cei care ne-am luat angajamentul de a ne implica în acest proiect. Pentru mine, dincolo de muncă și de agitație, acea săptamână a fost de-a dreptul magică. Nu știu cum, dar parcă totul mergea de la sine, începând cu prietenul meu Ralf pe care l-am rugat să mă ajute cu regia și să vină la o repetiție, și care a fost atât de generos venind la toate, dându-ne un ajutor nesperat, la Dragoș, care a preluat un rol greu, salvându-ne în ultima clipă, și până la toți ceilalți actori sau membri ai echipei care și-au făcut loc în programele lor, și-așa foarte pline, pentru ca piesa să iasă cât mai bine. Faptul că Adi și Radu jucau tot mai bine ne dădea și mai mult curaj, dar mai ales speranță. Dacă mă întrebați pe mine, cred că am avut un protector foarte special în toată acea perioadă, și de fapt, îmi place să cred că de undeva de acolo de sus, însuși Maximilian Kolbe ne privea așa, stând pe un balansoar spunându-ne: “Bravo, măi, nebunilor, chiar aveți curaj! Ia să vă dau și eu o mână de ajutor”. Altfel, nu prea pot să-mi explic cum s-a întâmplat toată nebunia asta.
Și iată că, după atâtea eforturi, am ajuns și în ziua mult așteptată. Am ajuns de dimineața la Catedrală pentru ultima repetiție, nu dormisem deloc cu o noapte înainte și vremea de afară era oribilă, ploua și era frig. Radu și Adi ajunseseră înaintea mea și de aici pentru mine lucrurile sunt puțin în ceață, nu pot să-mi dau seama cum a tecut ultima repetiție, cum am ajuns la teatrul Țăndărică, și cred de vină a fost adrenalina din sânge, care mi-a ridicat pulsul enorm. Și dacă vă puteți închipui că așa ceva e posibil, pulsul mi-a crescut și mai tare odată ajunși acolo, asta pentru că vedeam concurența care era de-a dreptul incredibilă. Momentul în care am urcat pe scenă mi-l amintesc cu greu, nici acum nu pot să-mi dau seama cum am reușit să-mi spun cele două replici. Din tot actul, nu-mi aduc aminte decât 2-3 imagini cu Adi în rolul comandantului, cu Radu în hainele lui de franciscan, cu Andreea care efectiv era pătrunsă de rolul deținut și poate puțin din replica de final a lui Dragoș. Noroc că a fost filmat întregul moment, altfel ar fi fost foarte ciudat pentru mine. Cert e că, dintr-o dată, m-am trezit că urlam și ridicam pumnul în aer în timp ce auzeam că piesa noastră a câștigat premiile pentru cea mai bună interpretare și pentru cel mai bun moment. Acum îmi dau seama, însă, că eram bucuros mai ales pentru că vedeam acolo, fix în acel moment, un strop de fericire izvorât din credință. Adriana care țopăia ca o nebună pe scenă, Adi care ridica trofeul deasupra capului gâtuit de emoție, toată echipa care efectiv a zburat de pe scaune, Ralf care ne aplauda frenetic, toate astea mi-au arătat cât de mult credeau oamenii ăștia în acest proiect de-a dreptul neobișnuit.
Acum, la o săptămână de la acel moment, dacă o să mă întrebați ce mi-a provocat toată nebunia asta, o să vă răspund simplu: prietenia și o iubirea așa cum numai arta ți-o poate oferi. Și știți când am realizat asta: în momentul în care am ajuns acasă și am văzut înregistrarea piesei. Da, fix atunci, pentru că în acel moment m-am simțit ca regizorul din Cinema Paradiso care privea singur într-o sală de cinema la imaginile care fuseseră interzise în cinematograful satului copilăriei sale, de cătreun preot care le considera erotice. Însă regizorul, în acele momente, își amintise de ce se apucase de artă, din și pentru IUBIRE. Exact așa m-am șimțit eu, pentru că vedeam acolo o mână de nebuni care pătrunseseră în măruntaiele hydrei și acolo, în inima întunericului, au găsit lumina și au înfrânt-o chiar din interior. Acum sper că se înțelege mai bine de ce spun că povestea asta despre niște nebuni îmbărbătați de dragostea lui Maximilian Kolbe au reușit să înfrângă nazismul. N-a fost deloc ușor, au fost și certuri, și muncă, și compromisuri, dar și sacrificii. Până la urmă, însă, pasiunea a câștigat, si nu orice fel de pasiune, ci una cu atingere divină. Și când te gândești că totul început de la o scânteie de credință a unui om, care a avut încredere în forțele proprii, îți dai seama că Duhul divin lucrează așa cum nici nu ne putem noi închipui.
Așadar, vouă nebuni frumoși: Adi, Radu, Dragoș, Adriana, Andreea, Sonia, Ramona, Sara și Bianca, Cristina, sora Maria, vă mulțumesc pentru tot. A fost al naibii de frumos.
Text semnat de Andrei Chirilă
Mai jos găsiți momentul artistic câștigător a două premii la Festivalul Tinereții, momentul prezentat de tinerii Catedralei “Sf. Iosif”.