A sosit și luna noiembrie. Ziua deja este foarte scurtă, frigul începe să își facă o nouă casă în oasele noastre. În această lună, cu toții mergem să îi vizităm pe cei care nu mai sunt printre noi.
Este un sentiment foarte natural acela de a simți lipsa persoanelor care au murit. Practic, o parte din noi moare odată cu cei dragi, o parte care ne ținea cald și ne ferea de vânt. Iar acest loc nu este cu nimic deosebit de orice gol din lumea asta, în sensul că se cere umplut cu ceva.
În această situație, avem două opțiuni fundamentale. Prima este să lăsăm golul să se umple singur cu resentimente, gânduri negative, durere, regret, autoînvinuire. Aceasta este calea ușoară, dar cu consecințe nefaste pe termen lung.
A doua cale este să umplem noi, voit, locul cu recunoștință pentru că am avut lângă noi o persoană care a reușit să se cuibărească atât de aproape de centrul sufletului nostru. De multe ori uităm că unele părți ale noastre nu sunt formate din meritul exclusiv al nostru, iar cuibul format de ceilalți în inima noastră este opera lor, nu munca noastră. A fi supărat că nu mai simțim acest cuib plin produce o căldură, dar nu este aceeași căldură provocată de ocuparea acestuia, ci, mai degrabă, căldură provocată de arderea lui. Dar cenușa nu este un lucru care să ne facă bine, ci doar ne sufocă. Recunoștința, în schimb, transformă cuibul într-un tron pe care pot domni toate amintirile noastre cu persoana pierdută.
Rafael Ropotă
(Articolul a fost preluat din revista diecezană ”Actualitatea creștină”, rubrica Suflet tânăr, unde tânărul autor scrie lunar.)
